Indicativ 959

Zapada asta multa si frumoasa, care a acoperit tot si domneste acum peste Bucuresti si de care doar cei cu suflet de copil si copiii mai stiu sa se bucure, m-a facut sa iau taxiul. Mai multe zile la rand. Taximetristii, cum ii stiti. Unii mai vorbareti, altii mai tacuti, unii mai pusi pe scos mai multi bani si ocolit mai multe strazi, unii te intreaba pe unde ai vrea sa mergi, unii apreciaza ca te scuturi de zapada inainte sa le pasesti in templu, altii se stramba ca au trebuit sa te duca pe o distanta atat de mica. Recunosc, ca nu sunt fan taximetristi. Chiar deloc.

In seara asta, am iesit din mall-ul in care am cautat niscaiva lucruri frumoase pentru niste oameni dragi si am ezitat intre a face comanda sau a lua pur si simplu unul care astepta la rand. Frigul mi-a facut alegerea mai usoara si m-am indreptat hotarata catre el. L-am intrebat prin geam daca are comanda si a dat din cap ca da. Eram gata sa ma duc la cel din spatele lui, cand trecand prin dreptul geamului lui, am zis sa-l mai intreb o data: ” Aveti comanda?” . ” Nu, sunt liber.” Ma urc, ii spun adresa si incepe conversatia, cu o voce hotarata, voce de barbat matur. Trecut prin ale vietii. Ma uit la el, pare tanar, pe la vreo 37-38 ani, desi eu cu varstele nu sunt experta..” Ma uit la asta de la Sprinten, care a inceput sa negocieze cu clientul, dupa ce s-a urcat in taxi. Ce scarbosenie de om. Nu-i nimic de capul lui. Si au sigla aceea rosu cu albastru si lumea ar putea crede ca sunt de la Speed. Astia nu stau decat prin Centrul Vechi sau pe la mall-uri. ” Eu ingaim ceva cat sa nu simta ca e singur in conversatia lui.  Continua.” Si foloseste tarife diferite. Pe zi are 1.39 iar pe noapte are 1.99″. “Pai,unde scrie ca are 1.99?” intreb eu intrigata, ca nu vedeam nimic. Ajunge cu masina in dreptul lui si-mi zice” Ia uitati-va jos, in partea de jos a masinii, sub sigla aia mare care se vede cu 1.39, ce scrie?”. Da, are dreptate, asa scria, cu litere de-o schioapa. Continuam discutia pe cum se lasa clientii pacaliti si cum taximetristii ajung sa faca lucruri tocmai pentru ca clientii permit ca anumite lucruri sa se intample. ” Da, zic eu. Este exact ca atunci cand intretii tiganii care-ti cer bani pe locurile de parcare. Nu inteleg de ce barbati in toata regula, le dau bani tiganusilor, pe care ar putea pur si simplu sa-i ia si sa le administreze o mama serioasa de bataie, ca sa-i linisteasca sa mai ceara si a doua oara”. ” Ei, cum de ce? zice el cu vocea la fel de hotarata. ” Le e frica sa nu le zgarie masinile, sa nu le taie cauciucurile, sa nu le rupa stergatoarele.” M-au amenintat si pe mine odata asa, ii zic eu plina de elan. Dar le-am zis sa-i faca ce-or vrea, ca poate mi-o schimba de la birou. Si nu mi-au facut nimic la ea”. Rade sanatos. ” Si eu am plecat intr-o seara in Centrul Vechi, cu masina mea personala” incepe el. “Stiti cum e in Centru Vechi cu parcarea? Crima. N-am gasit loc si m-am bagat pe o alee pe unde stiam ca sunt tigani la cerut de bani. A venit unul la mine si-mi zice ca ma costa 10 RON. Ii zic” Fugi ma baiete de-aici, ca nu-ti dau nimic. Hai sterge-o”. Ma gandesc ca e ca toti barbatii, ca zice si el o poveste sa-mi arate mie cum i-a facut el fata tiganului. ” Tiganul imi zice” isi continua el povestirea: ” Fratioare, te tai sa moara mama”. M-am uitat la el si i-am zis: Ma cand te-oi lua la o serie de omor, nu o sa te mai recunoasca astia, da-i drumul de-aici”. Intre timp, imi zice, ” Va dati seama, ca s-au adunat mai multi patrupezi de-astia de-ai lor”. S-or fi gandit ca ma sperie. Le-am zis: ” Plecati ca va ia mama dracu, cand m-oi infige acum in voi nimic nu mai ramane. Mai aveam si o legitimatie de la MAPN, care mi-a ramas, si le-am zis: “Hai, dati-i drumul ca ajungeti la circa de nu. Stiti cum au fugit? Ca sobolanii au disparut ca nu i-am mai vazut.” Rade amar. ” Si noi le permitem” continua. ” Daca am fi si noi mai adunati, mai uniti. Dar asta e. In timp ce vorbea, ma uit mai atenta la el. Ma gandesc ca o fi lucrat si el pe la politie si ca i-au dat aia vreo legitimatie. Adica, ce naiba, doar acum e taximetrist, nu? Ce ar fi putut sa faca la MAPN?  Raman cu gandul asta. Imi suna telefonul. Ma scuz si vorbesc pret de cateva semafoare. Reiau discutia de unde am lasat-o. Ii suna lui telefonul:” Sarut mana mama. Nu, daca nu ajung pana la 8.30, inchide poarta ca vin maine seara. Da, mama, da. Sarut mana mama”. ” Era mama”, imi zice.” Trebuia sa-i umplu butelia”. Zambesc. E placuta discutia cu el. E placut el ca om. Il studiez. E bine facut. Are ceafa groasa, picioarele bine lucrate, masiv insa nu gras. Masiv lucrat. Ma intriga. E educat, vorbeste corect gramatical, are maniere, hmm. La un moment dat, aud de Marioara Murarescu la radio. Il intreb: ” A murit? ” Si el zice: “a murit saraca. Dar a suferit mult, mai bine ca s-a dus.” Ingaim cate ceva despre simbolul pe care ea l-a reprezentat si ma aud spunand: ” Apoi, toti ne ducem tot acolo”. ” Asa-i” zice el. Acolo ajungem toti, mai devreme sau mai tarziu. “Eu de exemplu” imi zice cu un aer de tristete in glas:” Eu am facut parte din trupele speciale, am luptat in Afganistan, Irak, pe unde a fost o zona de razboi, am fost si eu. Am fost ranit in toate actiunile. Colegii mei imi spuneau ca am 9 vieti, ca am supravietuit de fiecare data. Ultima data, patrulam cu o patrula de americani, am avut noroc ca eram cu ei. Ma chinuiam sa dezamorsez o mina, artifical facuta dar ne-a ranit pe toti. Mi-au explodat picioarele, Ne-au dus pe toti la Spitalul American din ….( nu-mi aduc aminte numele, ceva cu S). Asta a fost norocul nostru. Toti romanii raniti, ajungeau la Spitalul American, nu ne trimiteau in tara. Daca ma trimiteau in tara, imi amputau picioarele. Am stat internat un an jumate la Spitalul American, am avut 40 de operatii la picioare. Nu mai am tibii, am in loc doua placi de titan, oasele genunchilor sunt distruse iar in loc de rotule am niste dispozitive speciale, gleznele sunt praf, am surubururi bagate peste tot. Ultima data, m-au lasat la vatra. Mi-au zis ca mi-a mai ramas o viata, ca scapasem de 8 ori si poate as vrea sa o traiesc pe asta”. Eu, eram naucita. Il ascultam si parca imi venea sa-l rog sa mai detalieze, sa nu se opreasca din povestit. Nu-mi venea sa cred cat timp pierdusem cu conversatia inutila despre tigani si ma enerva si faptul ca am vorbit la telefon. ” Pai, si il intreb si v-ati intors acasa si nu au gasit si ei un loc in minister, sa va dea o functie? Cum ati ajuns taximetrist? Sau ati ales sa faceti asta?” … ” Aaa, nu, mi-au dat. Predau la Academie, sunt expert in explozibil si dezamorsare, asta era specialitatea mea. Ii invat pe viitori ofiteri, subofiteri despre explozibili si dezamorsare”. “V-a multumit cineva pentru eforturile facute?” – ” Ei as, nu ne-a multumit nimeni, Cum am plecat, asa ne-am intors. Sunt fericit ca m-am intors in viata. Sunt multe care se intampla si despre care nu stie nimeni. Multe nu le spunem nici alor nostri, ca asa sunt de dureroase. ” N-am mai intrebat cum de-a ajuns sa faca si taximetrie, mi-a fost jena. Am vazut ca e colaborator, m-am gandit ca probabil ii lipsesc banii. Mi-am dat seama ca sunt plina de prejudecati si mi-a fost rusine de mine. Mi-au dat lacrimile cand m-am dat jos din taxi si i-am lasat un bacsis mai mare decat las de obicei.  Mi-a multumit. In timp ce ma pregateam sa cobor, mi-a spus elegant: ” Nu va grabiti, ca eu pana dimineata am tot timpul” Si a zambit. M-am uitat in urma lui si m-am simtit plina de speranta si debusolata in acelasi timp. I-am zis in masina:” Sunt atatea povesti in jurul nostru si noi trecem asa unii pe langa altii, si nici nu ne mai vedem, nici nu ne mai ascultam…” Iar el a zis da: ” Sunt multe povesti umblatoare care n-au voce”. 

Nu o sa uit prea curand cursa asta. Inca imi adun gandurile, inca procesez. Inca mi-e rusine de mine. Dar sunt recunoscatoare ca mi-a fost dat sa invat lectia despre umilinta si despre prejudecata, intr-un mod atat de uman si de reconfortant.

Indicativ 959…asta era numarul de pe masina lui.