Indicativ 959

Zapada asta multa si frumoasa, care a acoperit tot si domneste acum peste Bucuresti si de care doar cei cu suflet de copil si copiii mai stiu sa se bucure, m-a facut sa iau taxiul. Mai multe zile la rand. Taximetristii, cum ii stiti. Unii mai vorbareti, altii mai tacuti, unii mai pusi pe scos mai multi bani si ocolit mai multe strazi, unii te intreaba pe unde ai vrea sa mergi, unii apreciaza ca te scuturi de zapada inainte sa le pasesti in templu, altii se stramba ca au trebuit sa te duca pe o distanta atat de mica. Recunosc, ca nu sunt fan taximetristi. Chiar deloc.

In seara asta, am iesit din mall-ul in care am cautat niscaiva lucruri frumoase pentru niste oameni dragi si am ezitat intre a face comanda sau a lua pur si simplu unul care astepta la rand. Frigul mi-a facut alegerea mai usoara si m-am indreptat hotarata catre el. L-am intrebat prin geam daca are comanda si a dat din cap ca da. Eram gata sa ma duc la cel din spatele lui, cand trecand prin dreptul geamului lui, am zis sa-l mai intreb o data: ” Aveti comanda?” . ” Nu, sunt liber.” Ma urc, ii spun adresa si incepe conversatia, cu o voce hotarata, voce de barbat matur. Trecut prin ale vietii. Ma uit la el, pare tanar, pe la vreo 37-38 ani, desi eu cu varstele nu sunt experta..” Ma uit la asta de la Sprinten, care a inceput sa negocieze cu clientul, dupa ce s-a urcat in taxi. Ce scarbosenie de om. Nu-i nimic de capul lui. Si au sigla aceea rosu cu albastru si lumea ar putea crede ca sunt de la Speed. Astia nu stau decat prin Centrul Vechi sau pe la mall-uri. ” Eu ingaim ceva cat sa nu simta ca e singur in conversatia lui.  Continua.” Si foloseste tarife diferite. Pe zi are 1.39 iar pe noapte are 1.99″. “Pai,unde scrie ca are 1.99?” intreb eu intrigata, ca nu vedeam nimic. Ajunge cu masina in dreptul lui si-mi zice” Ia uitati-va jos, in partea de jos a masinii, sub sigla aia mare care se vede cu 1.39, ce scrie?”. Da, are dreptate, asa scria, cu litere de-o schioapa. Continuam discutia pe cum se lasa clientii pacaliti si cum taximetristii ajung sa faca lucruri tocmai pentru ca clientii permit ca anumite lucruri sa se intample. ” Da, zic eu. Este exact ca atunci cand intretii tiganii care-ti cer bani pe locurile de parcare. Nu inteleg de ce barbati in toata regula, le dau bani tiganusilor, pe care ar putea pur si simplu sa-i ia si sa le administreze o mama serioasa de bataie, ca sa-i linisteasca sa mai ceara si a doua oara”. ” Ei, cum de ce? zice el cu vocea la fel de hotarata. ” Le e frica sa nu le zgarie masinile, sa nu le taie cauciucurile, sa nu le rupa stergatoarele.” M-au amenintat si pe mine odata asa, ii zic eu plina de elan. Dar le-am zis sa-i faca ce-or vrea, ca poate mi-o schimba de la birou. Si nu mi-au facut nimic la ea”. Rade sanatos. ” Si eu am plecat intr-o seara in Centrul Vechi, cu masina mea personala” incepe el. “Stiti cum e in Centru Vechi cu parcarea? Crima. N-am gasit loc si m-am bagat pe o alee pe unde stiam ca sunt tigani la cerut de bani. A venit unul la mine si-mi zice ca ma costa 10 RON. Ii zic” Fugi ma baiete de-aici, ca nu-ti dau nimic. Hai sterge-o”. Ma gandesc ca e ca toti barbatii, ca zice si el o poveste sa-mi arate mie cum i-a facut el fata tiganului. ” Tiganul imi zice” isi continua el povestirea: ” Fratioare, te tai sa moara mama”. M-am uitat la el si i-am zis: Ma cand te-oi lua la o serie de omor, nu o sa te mai recunoasca astia, da-i drumul de-aici”. Intre timp, imi zice, ” Va dati seama, ca s-au adunat mai multi patrupezi de-astia de-ai lor”. S-or fi gandit ca ma sperie. Le-am zis: ” Plecati ca va ia mama dracu, cand m-oi infige acum in voi nimic nu mai ramane. Mai aveam si o legitimatie de la MAPN, care mi-a ramas, si le-am zis: “Hai, dati-i drumul ca ajungeti la circa de nu. Stiti cum au fugit? Ca sobolanii au disparut ca nu i-am mai vazut.” Rade amar. ” Si noi le permitem” continua. ” Daca am fi si noi mai adunati, mai uniti. Dar asta e. In timp ce vorbea, ma uit mai atenta la el. Ma gandesc ca o fi lucrat si el pe la politie si ca i-au dat aia vreo legitimatie. Adica, ce naiba, doar acum e taximetrist, nu? Ce ar fi putut sa faca la MAPN?  Raman cu gandul asta. Imi suna telefonul. Ma scuz si vorbesc pret de cateva semafoare. Reiau discutia de unde am lasat-o. Ii suna lui telefonul:” Sarut mana mama. Nu, daca nu ajung pana la 8.30, inchide poarta ca vin maine seara. Da, mama, da. Sarut mana mama”. ” Era mama”, imi zice.” Trebuia sa-i umplu butelia”. Zambesc. E placuta discutia cu el. E placut el ca om. Il studiez. E bine facut. Are ceafa groasa, picioarele bine lucrate, masiv insa nu gras. Masiv lucrat. Ma intriga. E educat, vorbeste corect gramatical, are maniere, hmm. La un moment dat, aud de Marioara Murarescu la radio. Il intreb: ” A murit? ” Si el zice: “a murit saraca. Dar a suferit mult, mai bine ca s-a dus.” Ingaim cate ceva despre simbolul pe care ea l-a reprezentat si ma aud spunand: ” Apoi, toti ne ducem tot acolo”. ” Asa-i” zice el. Acolo ajungem toti, mai devreme sau mai tarziu. “Eu de exemplu” imi zice cu un aer de tristete in glas:” Eu am facut parte din trupele speciale, am luptat in Afganistan, Irak, pe unde a fost o zona de razboi, am fost si eu. Am fost ranit in toate actiunile. Colegii mei imi spuneau ca am 9 vieti, ca am supravietuit de fiecare data. Ultima data, patrulam cu o patrula de americani, am avut noroc ca eram cu ei. Ma chinuiam sa dezamorsez o mina, artifical facuta dar ne-a ranit pe toti. Mi-au explodat picioarele, Ne-au dus pe toti la Spitalul American din ….( nu-mi aduc aminte numele, ceva cu S). Asta a fost norocul nostru. Toti romanii raniti, ajungeau la Spitalul American, nu ne trimiteau in tara. Daca ma trimiteau in tara, imi amputau picioarele. Am stat internat un an jumate la Spitalul American, am avut 40 de operatii la picioare. Nu mai am tibii, am in loc doua placi de titan, oasele genunchilor sunt distruse iar in loc de rotule am niste dispozitive speciale, gleznele sunt praf, am surubururi bagate peste tot. Ultima data, m-au lasat la vatra. Mi-au zis ca mi-a mai ramas o viata, ca scapasem de 8 ori si poate as vrea sa o traiesc pe asta”. Eu, eram naucita. Il ascultam si parca imi venea sa-l rog sa mai detalieze, sa nu se opreasca din povestit. Nu-mi venea sa cred cat timp pierdusem cu conversatia inutila despre tigani si ma enerva si faptul ca am vorbit la telefon. ” Pai, si il intreb si v-ati intors acasa si nu au gasit si ei un loc in minister, sa va dea o functie? Cum ati ajuns taximetrist? Sau ati ales sa faceti asta?” … ” Aaa, nu, mi-au dat. Predau la Academie, sunt expert in explozibil si dezamorsare, asta era specialitatea mea. Ii invat pe viitori ofiteri, subofiteri despre explozibili si dezamorsare”. “V-a multumit cineva pentru eforturile facute?” – ” Ei as, nu ne-a multumit nimeni, Cum am plecat, asa ne-am intors. Sunt fericit ca m-am intors in viata. Sunt multe care se intampla si despre care nu stie nimeni. Multe nu le spunem nici alor nostri, ca asa sunt de dureroase. ” N-am mai intrebat cum de-a ajuns sa faca si taximetrie, mi-a fost jena. Am vazut ca e colaborator, m-am gandit ca probabil ii lipsesc banii. Mi-am dat seama ca sunt plina de prejudecati si mi-a fost rusine de mine. Mi-au dat lacrimile cand m-am dat jos din taxi si i-am lasat un bacsis mai mare decat las de obicei.  Mi-a multumit. In timp ce ma pregateam sa cobor, mi-a spus elegant: ” Nu va grabiti, ca eu pana dimineata am tot timpul” Si a zambit. M-am uitat in urma lui si m-am simtit plina de speranta si debusolata in acelasi timp. I-am zis in masina:” Sunt atatea povesti in jurul nostru si noi trecem asa unii pe langa altii, si nici nu ne mai vedem, nici nu ne mai ascultam…” Iar el a zis da: ” Sunt multe povesti umblatoare care n-au voce”. 

Nu o sa uit prea curand cursa asta. Inca imi adun gandurile, inca procesez. Inca mi-e rusine de mine. Dar sunt recunoscatoare ca mi-a fost dat sa invat lectia despre umilinta si despre prejudecata, intr-un mod atat de uman si de reconfortant.

Indicativ 959…asta era numarul de pe masina lui.

Jurnal de mireasa (I)

N-am sa uit niciodata, privirea mamei mele cand m-a vazut mireasa. Nici lacrimile ei de fericire. Nici mandria tatalui meu. Dar privirea mamei mele…E ceva in ochii ei atunci cand priveste, de parca ii iese sufletul prin ochi. Tata spune ca eu am ochii ei. Dar eu n-am privit inca nimic asa cum m-a privit ea.

S-a uitat la mine si lacrimile i-au dat instant. Mi-au dat si mie. Ne-am uitat una la alta si am capturat intr-o secunda toata siguranta de care aveam nevoie reciproc, pentru a trece de emotiile care amenintau sa strice machiaj indelung realizat. M-a strans in brate si mi-a spus: ” Esti atat de frumoasa”. N-a mai putut sa zica altceva dar eu stiam.

A asteptat mult momentul asta. Uneori rad de ea si ii spun ca ea, l-a asteptat mai mult ca mine :).  Ce frumoase sunt mamele cand sunt fericite pentru copiii lor. Cred ca e una din cele mai frumoase privelisti, capturate in natura, chipul acela ce radiaza de fericire, mandria ce se simte, ochii migdalati cu lacrimi in colturi,  toata emotia aceea pozitiva ce cuprinde toata povestea devenirii tale ca adult. Da, e fericita mama. E un vis pe care si l-a vazut indeplinit: sa-si vada unica fata mireasa.

Am urcat in lift. Oaspetii incepeau sa ajunga. Am oprit la etajul 3 si i-am lasat sa mearga mai departe. Toata lumea ne cauta cu privirea, toti ochii sunt pe mine. Aplauze si complimente, imbratisari, felicitari, strans mana, poze, zambet, mama, tata, Cosmi si el, sotul meu. Ne cautam in permanenta cu privirea. Printre sutele de oaspeti am impresia ca suntem prea departe. Ma cauta, il caut. Apare rabinul. Curand, toti sunt invitati pe terasa. Incepe. Sunt fericita, radiez. Asa mi se spune. O caut pe Laura. Vine. Rateaza intrarea de domnisoara de onoare pentru ca tata nu stia ca dintre toti, ea era singura bine pe pozitie.  Aud “cause I’ve had the time of my life, and I’ve never felt like this before”…Imi iau parintii de mana si incep sa fac pasi. Vad lumini si flash-uri insa mintea mi-e goala. Ma tin doar mainile celor care m-au ajutat sa cresc mare, acum ei sunt singura senzatie de real pe care o am. Sunt fericita. Cum nu se poate descrie in cuvinte. Rad cu tot ce sunt. Pasesc dar imi pare ca plutesc. Nu vad nimic in jur, nici sala, nici oameni, nimic. Ma uit dupa el in multime. Incep sa pasesc pe culoar. Petale de trandafiri ma invadeaza, aplauze, aud oameni fericiti. E mult zambet in jur si multa iubire. N-am ochi decat pentru el. Ireal. ” Now there’s magic in your eyes..”. Ne oprim inainte sa pasim pe covorul care duce inspre chupa. Il vad ca vine, hotarat. Imi zambeste, ii zambesc. Sunt in siguranta acum. E ok sa le dau drumul parintilor mei, care pasesc inaintea noastra acum. E atat de multa emotie si atat de multa fericire in glasurile prietenilor nostri, care aclama si aplauda.  Sunt coplesita. I need a drink 🙂

Cu voalul pe fata, pasim unul langa celalalt. E interzis sa ne atingem, nu pot explica aici de ce. Insa ne simtim, totul e la superlativ si la supradimensionat. Zambim amandoi, ne uitam unul la altul si zambim intruna. Prima treapta, a doua treapta…. sub chupa. Muzica se stinge usor usor. Rabinul isi incepe binecuvantarea. Aud Hannah de cateva ori. Nu inteleg multe insa imi traduce in engleza. Insa tot nu inteleg :).  Am ocazia acum sa-i vad pe toti. Am reperat-o pe Laura, my owl, e aici, aproape, la 2 pasi de mine. Mama, emotionata din cale afara, varsa lacrimi cu nemiluita. Mi se traduce dar nu raman decat cu ideea ca trebuie sa spunem “Multumesc”, pe tot parcursul calatoriei noastre. Si ca atata timp cat o sa ne aducem aminte sa spunem Multumesc, o sa fim bine. Il aud pe Tal ca zice Toda.  E emotionat. Nu-mi dau seama daca mai emotionat ca mine dar e transformat. Totul se intampla prea repede desi am senzatia ca privesc in slow motion. Parca ma uit la televizor si vad povestea asta. Visez? Fete fericite in multime, revad primul pas pe culoar  si cum a inceput frenezia. Petale de trandafir aruncate in aer. Eu cant. Nu imi mai amintesc nimic din presiunea organizarii. Totul face sens, a meritat. Il vad pe nepotelul nostru de 3 ani ca incepe sa bata din palme si anima multimea. Parca nu sunt eu. Mama imi  da sa beau dintr-un pahar de vin, parte din ceremonie. Il dau pe gat jumate. Imi vine a striga de fericire. Am aici cu mine cei mai importanti “ai mei.”: mama, tata, Cosmi, Laura, si EL, atat de …barbat. Al meu.

Sunt pe cale de a deveni sotie…

To be continued…

Am visat ca zburam

…si eram atat de fericita. si de libera. Vantul imi flutura pletele si aerul nu era rece, acolo sus. Zburam cu viteza, era ca si cum vantul ma tinea pe aripi insa acum nu mai imi era frica, nu ma temeam ca am sa ma prabusesc, ba chiar priveam de-acolo de sus, in jos pe pamant. Si radeam si eram atat de fericita. si de libera.

In fericirea asta, mi-a aparut chipul bunicii Stanca, careia ii ziceam ca am visat-o. Si ea ma intreba, stand asa in sezut, pe marginea patului, cu basmaua neagra pe cap:” Si cum m-ai visat?” “Pai”, i-am raspuns eu:” Imi ziceai ca ma iubesti”.” Da, te iubesc” mi-a raspuns bunica. Si a ras asa cu drag. N-a mai durat mult si mi-a fugit din ganduri, pesemne ca a fost chemata acolo sus. Dar m-am trezit fericita. Si odihnita. 

Mai tarziu am descoperit o notita trista in caietul meu din liceu.” Azi, 14 Februarie 1995, a plecat bunica.” Eu aveam 15 Ani.

Mi-e dor de ea de 18 ani iar ea tot vine sa ma aline.

Si eu te iubesc. Ca imi dai zborul in vis si increderea cand ma trezesc.

 

 

 

 

Poza pe care n-am facut-o sau The closest I reached to the Oscar

M-am trezit de dimineata si m-am uitat in oglinda. Mi-am cercetat fata, fruntea, ochii, m-am sucit, m-am invartit. Verdictul: neah…:)))

Stiam ca are origini romanesti, strabunica ei a fost romanca.

Stiam si ca prietenul sotului meu, e varul ei.  Erau zvonuri cum ca ar veni la petrecerea de nunta de aseara insa nimeni nu stia sigur. La intrarea in restaurantul “Bait a la Yam”, din Yafo, 3 domni de la securitate, “inarmati” cu transmitatoare in urechi, costume negre si pozitii serioase, ne intreaba de numele mirilor, sa fie siguri ca avem ce cauta acolo. Nu m-am gandit ca ar putea fi din cauza ei, desi prezenta garzilor era atipica pentru nuntile israeliene.  La receptia petrecerii,  sotul meu ma intreaba: “E ea, nu?” si imi indica o directie.

Da, ea era. Am intors privirea repede, rusinata, sa nu cumva sa ma holbez, intelegand nevoia, exprimata de altfel, de a fi tratata ca membru al familiei.

Ce nu stiam…

Intr-o rochie simpla, decenta, cu imprimeu floral albastru, daca nu stiai ca e invitata la petrecere, ai fi putut usor sa o ratezi.  Prezenta ei a fost discreta si modesta.  Si-a tinut sotul de mana iar el a protejat-o in permanenta, ca o lebada care-si apara puiul. 

Revad pe ecranul meu interior, toate imaginile de aseara. Cum am dansat impreuna cu ea, cum am stat langa ea, umar langa umar, aplaudand mirii frumosi, cum din cand in cand privirile ni s-au intersectat si ma electrocuta de fiecare data maroniul acela inocent al ochilor ei. Ma simt ca o adolescenta indragostita si tot zambesc.  Eu si ea, am fi dat bine intr-o poza. Dar nu a fost sa fie. Sotul meu are niscaiva filmulete si poze cu ea,insa una peste alta, ma bucur ca n-am facut poza. N-ar fi fost la fel de real si de natural, precum sunt amintirile mele de a fi stat alaturi de un talent atat de mare.

E frumoasa. Si simpla. Si nu e snoaba. A dansat cu Benjamin al ei si s-au imbratisat si s-au amestecat cu petrecaretii, degajat. A zambit, a ras, si-a sarutat sotul in vazul tuturor. Omeneste, printre oameni. Fara bodyguarzi prin preajma, fara aere de vedeta.

Pentru ca sotul ei nu a lasat-o nici o clipa singura( cu exceptia momentului in care l-au ridicat pe mire pe scaun in aer) , nu prea-ti venea sa te duci sa o intrebi de sanatate. Au incercat cativa sa-i ceara sa faca poze insa a refuzat frumos. A acceptat insa tot cu zambetul pe buze complimentele altora.  Ah, zambetul acela al ei.

Se vede ca are exercitiu in a fenta camerele, atunci cand nu vrea sa se lase fotografiata. Singurii care au putut sa faca poze au fost fotografii petrecerii insa nici eu, n-au voie sa le foloseasca.

Ma bucur ca am fost acolo aseara. Nu-mi gasesc cuvintele pentru ca nu stiu cum sa vorbesc despre frumusetea de a sta alaturi de o actrita atat de desavarsita, in simplitatea ei. A fost coplesitor. Barbati si femei la unison incercau discret sa-si faca loc, sa fie in preajma ei, fara sa deranjeze prea tare.

 Cum sa spun? Cum sa explic cum e sa stai langa Natalie Portman si sa te simti normal?

Danseaza viata in ea. si mult zambet. Nu-mi iese din ochi imaginea asta: in timpul unei melodii, ea e cu mainile in aer si danseaza si rade si traieste muzica aia intr-un mare fel.  

E frumoasa tare Natalie Portman.  Stiam ca e frumoasa fizic. Ce nu stiam…ca este atat de frumoasa si ca om.

Cand a plecat, a venit la mire si l-a imbratisat, i-a soptit ceva la ureche si a dat pe gat un shat de whisky, asa , fara delicatete. Si-a luat sotul de mana si dusa a fost.

La putin timp, afara, a aparut un cameraman si o femeie desculta(probabil reporteri) cu un microfon in mana, care alerga ca o descreierata sa prinda ceva…Nu a mai prins nimic.

Afara, parintii ei sunt relaxati. Discuta cu ceilalti membri ai familiei, fara ca lumea sa-i bage prea mult in seama. Cred ca multi nici nu stiu cine sunt.

N-am facut poza aseara cu Natalie Portman insa am ajuns cat de aproape o sa ajung vreodata de Oscar, am dansat impreuna cu Natalie si ne-am zambit. Si am privit-o in ochii ei, atat de frumosi.

” And the Oscar goes to…:

Natalie Portman, you are such a sweetheart.

“Nu trebuie sa-i vorbesc cu dumneavoastra pentru ca este STUDENT”

Sa fii expat in Romania poate sa fie un blestem si o bucurie in acelasi timp. Bucurie, pentru ca noi romanii avem o deschidere aparte catre straini si ne purtam cu ei mai frumos decat ne purtam cu aproapele nostru roman( in anumitte situatii). Blestem, de fiecare data cand au nevoie de ceva ce presupune contact cu functionarii institutiilor de stat.

Sotul meu este expat. A fost expat in ultimii 6 ani. A cotizat catre statul roman taxe care s-au dus…. stie statul unde.  Pe  langa taxe a mai adus prieteni care sa vada tara, a platit taxe mai mari de scolarizare ca sa aiba statul cum sa acopere bursele de merit ale studentilor romani si tot asa.

Am auzit in 6 ani multe povesti de groaza. Acum cateva zile insa am si experimentat una in “curtea” ditamai Universitatii “Carol Davila”, unde personalul selectat sa lucreze cu studentii, este ales pe spranceana. Pe spranceana disperarii. Primul semn de disperare pentru un student strain care studiaza la modulul de limba engleza: aproape nimeni nu vorbeste limba engleza. Nu se vorbeste engleza la secretariat la decanat, nu se vorbeste engleza la secretariat la rectorat. Da,da, auziti bine. Ca atare, incercarea de a sta de vorba cu cineva, care sa inteleaga ce spui sau sa intelegi ce ti se raspunde, este limitata. Povestea noastra incepe cu 6 ani in urma, cand un grup de oameni curajosi, decid sa studieze in Romania. Dupa 6 ani de studiu asiduu si credeti-ma cand spun asiduu, a venit momentul mult visat: absolvirea. Ei, acum e acu’.

Se intampla in zilele noastre la decanat. La sfarsitul lunii septembrie, seful de an solicita Decanului sa elibereze o adeverinta pentru modulul de limba engleza, care sa dovedeasca ca au terminat facultatea. De la decanat i se transmite ca pana pe 15 octombrie diplomele de absolvire vor fi gata, ca atare nu se elibereaza nici o adeverinta. Pe 16 octombrie, surpriza surpriza, diplomele nu sunt gata.

Studentii straini, in special cei veniti din tarile orientale, la terminarea studiilor nu mai pot ramane in Romania, au nevoie sa se intoarca in tara de origine. Unde se inscriu in programe de rezidentiat la spitale( asta daca sunt norocosi si le sunt recunoscute diplomele) sau mai dau niscaiva examene de echivalare, ca sa le poata fi recunoscute diplomele. Pentru oricare din situatii, au nevoie de acte justificative. Care nu sunt gata. Informatiile care se transmit de catre angajatii aceleiasi Universitati, de la birouri diferite sunt evident DIFERITE. Decanatul zice 15 insa pe 16 diplomele nu sunt. Nu elibereaza adeverinte pentru ca diplomele nu SUNT la ei dar sunt la RECTORAT. Dam fuga la Rectorat unde una din secretare face un atac psihotic si incepe sa zbiere 4 Noiembrie. Asta ne trimite la Secretarul Sef care are si el un atac psihotic si ne spune 23 Octombrie. Nu-i asa ca e amuzant? Ati ametit? Stati nitel, putintel, ca mai am. La Secretariat nu au facut nici un curs de comunicare si acolo nu se stie notiunea de a comunica. Acolo se ZBIARA. E un lucru cert: face parte din cultura organizationala, dragilor. Pentru ca si Secretarul Sef tipa ca atare de ce n-ar tipa tantile de secretare, care nu-i asa, ca doar toti stim, ele fac legea pentru prostii de studenti, care muncesc pe rupte 6 ani,  invata intr-un sistem schilodit cum sa salveze vieti, ca sa salveze viata intr-o buna zi, secretarelor psihotice. La Secretariat statutul studentului este unul aparte. Secretarul Sef al Rectoratului de la Universitatea “Carol Davila” ne spune: ” Nu sunt obligat sa-i vorbesc cu dumneavoastra pentru ca este STUDENT”. Mai cititi o data, in cazul in care considerati ca nu ati citit bine. Deducem din asta ca formulele de politete sunt interzise iar studentul este tratat ca o cantitate neglijabila. Tot de-acolo, ni se spune de o doamna secretara( ca intelegeti ca toate secretarele sunt niste doamne, da?), care vezi Doamne lucreaza de zor:” Pentru tine, ca sa fie diplomele voastre gata.” Da, clar, pentru studentul strain. Nu e ca tanti secretara e platita de stat sa-si faca nenorocita de treaba de secretara, lucreaza fix pentru studentul strain si din cauza nenorocitilor astora de straini, n-au ei viata la Rectorat ca vin asa cu gura mare si cer lucruri imposibile. Tot Secretarul sef ii transmite intr-un acces de zel sotului meu: “Pana la sfarsitul anului, nu sunt obligat sa-ti dau nimic.”( Asta cand eu nu eram inca in birou. Deh, pozitia de putere iti confera libertati pe care nu stiai ca le ai si ii arati tu studentului astuia cine e seful). Da, da, cititi bine. Adica, oamenii astia care s-au chinuit 6 ani prin Romania sa studieze, sa se integreze, si-au tocit coatele invatand, acum ca tot au terminat, sunt la discretia unor secretare si a unui sefut care isi protejeaza angajatii, mai ceva ca El Padrino. Si culmea culmilor, este urmatoarea: ” Da doamna, ( eu sunt romanca, cu mine formulele de politete functioneaza, da?), diplomele sunt aici dar nu sunt semnate de Rector. Da, le-avem. Si ce, credeti ca domnul Rector poate sa semneze 600 diplome intr-o zi? Mai avem si alte probleme mai importante decat aceasta.” Fereasca Dumnezeu, ca nu a cerut nimeni asta dar s-ar putea apuca acum ca sa le termine pana la Craciun.
Cine ma cunoaste, stie ca le-am stricat ziua. De la secretarele la decanat pana la cele de la Rectorat. Implicit ziua sefutului. Pentru ca spre deosebire de studentii straini, eu pot sa vorbesc cu ei in limba lor si le-am zis de toate si de toti. I-am recomandat secretarei tinere, cu ochi albastri si cu parul lung sedinte la psihoterapeut combinate cu sedinte la psihiatru, pentru medicamentatie si cursuri intensive de comunicare si de customer service, pentru a-si imbunatati abilitatile de a comunica cu nenorocitul de student. Sefutzului de Secretar Sef i-am transmis cordiale salutari in singura limba pe care o intelege ca sa fiu sigura ca nu exista interpretari. I-am sugerat tot cordial sa renunte la aerele de superioritate si in special la vocea ridicata daca nu vrea sa experimenteze pe propria lui piele cei 4 ani de canto. Ai mei. Mai apoi, sa renunte la povestile tragice, emotionante cum ca toti oamenii lui lucreaza si noi venim ca niste javre sa insinuam ca sunt niste lenesi. M-am temut grav ca domnul Secretar sefutz avea probleme cu urechile pentru ca la situatia expusa atat de coerent de noi, raspunsurile lui erau de-a dreptul incoerente, venite din alta sfera. L-am invatat pe domnul Secretar Sefutz sa vorbeasca cu dumneavoastra chiar si nenorocitului de student. N-am reusit sa-l fac pe domnul Secretar Sef al Universitatii “Carol Davila” sa ne dea un alt raspuns pertinent in afara de ” eu sunt acoperit de ce scrie pe site” si categoric am esuat in a-l face sa nu ne intoxice cu fumul de la tigarile trabuc pe care le-a fumat ostentativ pe toata perioada discutiei noastre.

Concluzia: decanatul nu elibereaza adeverinte pentru ca diplomele sunt gata, la rectorat. Rectoratul are diplomele, care sunt gata, insa nu sunt semnate de domnul rector. Au acoperire, scrie pe site.  Lipseste insa umanitatea, respectul, bunele maniere si mai ales dorinta de a ajuta, de a face acel ceva in plus. Nimeni nu-si asuma nimic si se repeta obsesiv ce este precizat pe site.

Eu propun ca in conditiile astea, sa se concedieze toti oamenii care fac referire la site si sa angajam site-ul sa comunice cu studentul.

Aveam nevoie de un act justificativ care sa ateste faptul ca un student a terminat o facultate in cadrul unei universitati de prestigiu.

Nu ma surprinde ca se intampla la noi in tara. Nu sunt siderata de asta. Am intalnit altele mai grave. Scriu doar pentru ca vreau ca si altii  sa inteleaga, sa constientizeze ca mizeria pe care o acceptati, capetele plecate in fata acestor personaje, ii tin in pozitiile in care sunt.

Altfel, domnisoara secretara in loc sa zbiere ar zambi si am comunica. Secretarul Sefutz s-ar ridica de pe scaun cand am intra in incapere, n-ar fuma trabuc, n-ar ridica vocea la mine si categoric ar gasi raspunsuri mult mai inteligente decat cele pe care le-a transmis, intr-un mod atat de romanesc.

Sau, am putea sa punem la aeroport , anunturi care sa-i previna pe cei care se aventureaza in a descoperi fascinanta Romanie, plina de oamenii atat de ospitalieri:

“Draga studentule strain, bine ai venit intr-o tara in care trebuie sa stii de cum iesi pe usa aeroportului, ca taximetristii vor incerca sa te fure la aparat. Nu te urca in orice taxi si uita-te cu atentie ce tarif este inregistrat pe usa masinii. O cursa pana in centrul orasului nu face mai mult de 27 RON si in nici un caz nu costa 100 EUR.

Daca intentionezi sa studiezi la noi in tara, e bine sa stii ca la sectiunile de limba engleza, la secretariat, adica locul acela unde in special studentii sunt ajutati sa inteleaga cam tot ce e de inteles legat de anul universitar, aproape nimeni nu vorbeste in limba engleza. Iti va fi imposibil sa te intelegi cu cineva ca atare, ori inveti limba romana ori platesti pe cineva roman care sa-ti explice ce ti se transmite. La noi in tara, vei auzi des: “Ceva si pentru mine, sefu’?”

Cand intri in cabinetul secretarei, tine capul plecat. In Universitati, ele fac legea, nu vrei sa te pui rau cu ele. 

Daca vii dintr-o tara in care ai nevoie de viza  ca sa poti locui pe teritoriul acestei tari, atunci pregateste-te pentru cozi interminabile si alti functionari care nu vorbesc limba engleza. Vezi tu, noi romanii, suntem un popor atat de mandru de limba materna, incat refuzam efectiv sa angajam personal care sa poata sa comunice cu comunitatile internationale. Sa fii atent cand ti se inmaneaza actele pentru ca de cele mai multe ori, numele iti va fi gresit. Asta va presupune o alta perioada de asteptare. Evident cu o alta coada interminabila.

Nu dispera, sistemul birocratic nu e atat de rau precum pare. Stim ca poate pentru tine, venit dintr-o tara cu o alta cultura, ti se pare stupid sa alergi intre 3 sedii ca sa ti se puna 3 stampile pe un document, in conditiile in care cele 3 stampile, puteau fi usor puse la un singur birou dintr-o singura locatie. Nu vrem sa te punem pe drumuri insa avem niste nepotei si nepotzele angajate, pentru care trebuie sa justificam pozitiile ocupate. Si nimic nu te face mai important la noi in tara, decat sa fii cel care pune o stampila.

Vara,cand mergi cu autobuzul, o sa ai impresia ca ti-e cald. Este doar o impresie. Nu incerca sa deschizi vreun geam daca nu vrei sa fii lovit de o avalansa de reprosuri si priviri acuzatoare, ca sa nu mai mentionam ca vei auzi des  cuvantul : Curent.  Nu, nu este un mit. Oamenii se tem de curent, fii ingaduitor.

Daca  nu te-ai speriat si  decizi sa ramai, te avertizam ca acestea sunt doar cateva dintre absurditatile cu care te vei confrunta, pe perioada cat vei dori  sau vei avea nervi sa ramai la noi in tara.

Semnat: O natzie in deriva, poporul roman.”

Za Bride_ The Story

M-a grabit in ziua aceea, ca niciodata. Nu l-am vazut  niciodata atat de dedicat, de a ajunge la timp, la o anumita ora. M-am gandit ca trebuie sa fie emotiile de sfarsit de an de medicina.

” Tii, ce mandra sunt. Dragul meu drag, a terminat Facultatea de Medicina”, zamboceam in sinea mea. ” Cine naiba ar fi crezut ca o sa ma marit cu un doctor?”

Am incercat cat am putut eu de tare sa fiu gata la timp. Dar nu mi-a iesit. Pentru ca am vrut sa fiu cea mai frumoasa din toata acea adunare, cea mai frumoasa pentru el, sa stie ca sunt acolo, deplina, sprijinindu-l, in timp ce isi bea cocktailul de final de an, impreuna cu colegii lui. M-a chinuit tare pana am gasit o tinuta care sa-i placa.

” Rochia asta nu, asta e prea deschisa, asta e prea lunga, in aia nu ti se vede corpul,……aaaaaaa, asta e zise el la salopeta scurta, negru cu portocaliu, achizitionata din Anglia. Asta e, esti minunata, o sa fii cea mai frumoasa. Si vreau sa-mi promiti ca o sa te simti bine, no matter what, da? “

-” Normal, ce tot zici. Dau doua dusti pe gat si sunt gata sa socializez in toate limbile posibile”.

“Ufffff, ca tare agitat mai esti”, imi aud gandul. Dar nu zic nimic, ma execut.

Cheie, parfum, usa, lift, masina, goana. GPS, unde e adresaaaaaaa?

In goana mare, ne tot invartim prin jurul lacului Floreasca, cautam ceva, un club, nu stiu ce club dar stiu ca trebuie sa ma uit dupa un semn “Betty Ice”. Ne invartim in cerc, urlam de pe cealalta parte a strazii, din masina, la un taximetrist sa ne ajute. Omul, disponibil, da explicatiile de rigoare si in sfarsit, sunt eliberata. : ” Gata, am ajuns, suntem aici, nu mai trebuie sa fii stresat”, ma aud. Ma simt atat de vinovata, sper sa mai prindem pozele si sper ca pozarul nu a plecat . Am inteles ca turcoaicele platisera un fotograf profesionist sa vina sa le faca poze si era platit cu ora. Ca atare, pentru ca noi am intarziat destul de mult, e posibil sa-l fi ratat.

“Nu-i bai, ma gandesc. “am si eu camera jmekera, le fac eu poze si inca gratis”. Ajungem la intrare si o domnisoara zamboceste cand Tal ii spune: Bed 6. 

“Mama, dar ce liniste e,” ma aud. ” Astia n-au habar sa se distreze”. Si il apostrofez si pe el: “Uita-te si tu, cat m-ai alergat, cat m-ai presat, hai hai hai, si astia, unde sunt? Nici macar nu a ajuns nimeni”. Si el tot mai grabit: ” Hai iubita, hai”…Fierb de ciuda dar tac si inghit. Ajungem in dreptul patului 6 si vad pahare multe, sampanie, dar nu ma prind. Lipseste ceva. De-abia cand o vad pe Deuta cu un trandafir in mana, realizez. Mi-au copt-o la modul cel mai original posibil. Apare si Bubu cu alt trandafir si incep sa iasa de prin toate colturile, toate dragele cu care mi-am impartit ani buni de viata, cu care am cladit istorii si amintiri, fiecare cu un trandafir alb care poarta eticheta cu numele lor si fiecare cu putin mov. 🙂

Cand am vazut-o pe Deuta, am inceput sa plang si am luat-o la fuga. Iar ele au inceput sa fuga dupa mine. M-am oprit in bratele Laurei, owl a mea, care m-a pupat cu lacrimi in ochi, in timp ce primeam trandafiri si felicitari. Iubitul, a disparut repede din peisaj, poza, sarut, cheie masina, ” take care of her” si dus a fost. 

Pana sa apuc sa ma dezmeticesc, eram deja intr-o rochie alba, cu voal pe cap, cu diadema, manusi, gentuta si o panglica mare, atarnanda pe care scria ” Za Bride”. Jur ca am cele mai frumoase si mai geniale prietene din toata lumea asta mare, JUR.

Am plans mult de emotie si le-am pupat pe fiecare in parte, si mi-au imbogatit sufletul, fiecare in parte. Repede, printre pupaturi, primesc in brate un tort MOV pe care scrie: ” Ma marriiiiiiiiiiiiiiiiiit”. Da, incep sa inteleg mai multe. Si lacrimile tot curg si nu vor sa se opreasca si trebuie sa zic ca sunt de fericire. Poze cu grupul, poze cu tortul, filmulete, emotie multa si ne indreptam spre patul gigant, de la Bed 6 din White Club. Tequila pe gat rapid, 2 bucati cat sa n-apuc sa-mi dau seama ce se intampla si incep sa curga cadouuuuurile, poze cu mesaje talcuite ce ma fac sa plang iar, imbratisari, Pandora, soare de la Bubu, tablou, familie de lebede, porumbei, geanta plina cu Oreooooo si povesti, povesti despre istoria noastra impreuna. Si alte lacrimi, dar pe cuvant ca erau de fericire, pe cuvant. Si evident mai multa bautura. Si poze si rasete si amintiri si….sunt niste lucruri pe care am sa le tin doar pentru gandul meu. Pentru ca sunt unele emotii, unele ganduri, unele simtiri, pentru care inca nu s-au inventat cuvinte. 

Povestea: Cu cateva zile in urma, imi dau seama dintr-o discutie cu prietena mea cea mai buna, owl a mea, ca datorita unor confuzii legate de prezenta mea in Romania( “Cand ziceai ca ai zborul, week-end-ul viitor, fuck dar n-am pregatit petrecerea……!!!!!!???????”), imi dau seama asa cum ziceam, ca nu voi avea o petrecere de burlacite la care sa participe, toate dragele mele.

Parte din cuvioasele mele dragi, pe care le ador ca sunt maxim de creative si de frumoase la suflet si de minunate, ne pregatisera acum vreo doua saptamani, mie si Elenitei, cea de-a doua miresuca din gasca, o petrecere de burlacite de tip Hollywoodian. Cu rezervare la salon de VIP, cu bautura multa, cu Sorinica care mai mai sa-l ia la bataie pe unul de calcase misterios pe langa o margine a canapelei unde stateam, unde se aflau 2 cutii la fel de misterioase, pe care noi de-abia tarziu am apucat sa intelegem ce era in ele, cu tricouri cu slogan” Astazi, beau si ma distrez, maine ma casatoresc”, unde fiecare avea cate un cuvant si evident ca la noi a ajuns” Ma casatoresc”, cu manusi lungi albe, cu palarii iscusite de pus pe cap care sa semnifice voalul, cu jartiera si evantai si cutiile alea gigant pline de mesaje cu talc pentru viitoare sotii si cu cate un Jurnal ales, in care ele pregatisera alte suprize,….pe langa toata aceasta minuneeeee de surpriza ce mi-a tradus mie inca o data cat sunt de speciale si cat sunt de norocoasa ca le am in viata. Deci, avusesem deja o petrecere geniala de burlacite, e adevarat, ca nu a fost cu toate dragele mele dar a fost cu drage de-ale mele, ca atare nu aveam de ce sa ma bocesc foarte tare, ca nu voi avea the party cu the drage, cu toate. Si totusi, m-am bocit vreo ora si jumatate, fara intrerupere, ca o lebada cu aripile rupte, in bratele iubitului meu si sub privirea ingrijorata a mamei, care a trebuit sa astepte pana cand mi s-au potolit suspinele ca sa inteleaga ce s-a intamplat. Dupa ce mi-a trecut focul pasiunii, m-am linistit si m-am bucurat ca avusesem cel putin o petrecere de burlacite, organizata maxim de dragele mele cuvioase. Nu m-am mai gandit la asta si cand am vorbit cu draga de owl a mea, care se scuza timid ca a fucked it up, am incercat sa o consolez si sa-i spun ca e ok, ca ne luam noi doua un week-end la intoarcere si bem pe nerasuflate, si sa nu se mai gandeasca la asta. I-am marturisit ca m-am bocit putin dar ca am realizat ca exista pe lume, lucruri mult mai tragice decat sa nu ai parte de petrecerea de burlacite, ca atare, suntem ok. 

Ceea ce n-am stiut eu a fost despre complot, despre discutiile dintre Tal si ea, despre eforturile ei de a face ca toate fetele din lista sa fie acolo, si cu vreo 4 absente( motivat din cate am inteles) au fost cam toate, despre cum toata lumea stia si atunci cand ma alintam, ca ia uite ca nu o sa bem inainte sa devin o doamna, erau extrem de expeditive, ceva la modul” stii ce, hai lasa-ne, ca exista lucruri mai importante decat asta”. Cum ziceam, ma resemnasem….pana la…

M-a grabit in ziua aceea cum nu m-a grabit niciodata.

4 zile a avut la dispozitie draga mea, sa organizeze petrecerea de burlacite cu prezenta generala de gagici misto. Nici nu vreau sa-mi imaginez cate telefoane s-au dat, cate mailuri s-au schimbat, stiu doar ca apreciez mult efortul si ca le iubesc pe fiecare in parte intr-un fel cu totul aparte si cu totul special.

Iar pe tine, draga mea owl, te iubesc intr-un miliard de feluri diferite dar in toate la fel de mult.

Va multumesc pentru tot.

“Am un nod in gat si nu-mi iese decat multumesc. Insa aduna in el atat de multa recunostinta si dragoste, ca universul nu le poate cuprinde. Te iubesc Laura Oprea pentru ca esti owl a mea si BFF de atat de muuuuuuuult timp, esti absolut fabuloasa. Multumesc ca mi-ai organizat o petrecere de burlacite de vis. Va multumesc tuturor dragelor din viata mea pentru ca ati ajutat-o pe Laura sa o faca posibila :*”

Si multumesc si dragului din viata mea, cu care am ales sa-mi petrec restul vietii.

Pe cuvant, ca sunt cea mai bogata.

Sa te bucuri si de drum si de destinatie IMPREUNA

Ma intreaba prietena mea, intr-o discutie pe skype azi:” Si, e asa cum ti-ai imaginat?”

Iar raspunsul meu a venit, la fel ca in alte dati, cand m-au mai intrebat si alte drage:” “Pai, nu prea mi-am imaginat-o si de-asta mi-e foarte greu sa raspund”.

Dar m-am gandit mai mult la asta azi. Mi se pare ca tot acest imagineaza-ti, mi-am imaginat, ne duce prea repede in ideal si nu mai ne bucuram de drum. Pana ajungem la acest ideal. Si sunt etape atat de frumoase pe care le parcurgem si ne descoperim unul pe altul si ne descoperim limitele si ne bucuram impreuna si stabilim impreuna, si implica mult impreuna. Asa cum tot de-acum incolo, dupa asta va implica mult impreuna. N-as vrea sa parcurg nici un pas singura si e mai mult decat mi-am imaginat, pentru ca e real, mi se intampla mie si nu vreau sa fie preocupata pe ceva ce mi-am imaginat si sa-mi scape printre degete toate senzatiile acestea noi, trairile, ingrijorarile care or sa mi se para hilare, dupa ce tot va trece, blandetea din glasul lui cand sunt indecisa, determinarea lui de a gasi cel mai bun sau cea mai buna, drumurile incolo si incoace, programarile, intarzierile la programari si amuzamentul de pe langa, vorbitul cu privirea cand auzim preturi ridicole, timbrele pentru invitatii de la posta, tinutul de mana, comentariile de dupa. Totul implica impreuna.

De cand am inceput cu organizarea, ne-am lovit de tot felul de obstacole. Unele inchipuite, altele reale, unele materiale, altele spirituale, pe care le-am depasit insa impreuna.

Asta e numitorul: Impreuna. Cuvantul de ordine: impreuna. 

Da, e stresant. Dar nu e mai putin stresant ca orice altceva din ceea ce facem, din ceea ce organizam in fiecare zi, fie ca e un eveniment la munca, fie ca e o zi de nastere, fie ca pregatim o surpriza unui drag. Mereu o sa vrem sa obtinem cel mai bun pret pentru ceva de calitate, nu? O sa mai cautam intr-un loc, o sa mai stabilim o intalnire cu un alt furnizor, o sa cautam site-urile pentru preturi mai bune. Dar si acolo ca si in cazul acesta, e tot despre impreuna.

Tot ce tine de povestea noastra se concretizeaza acum. Tot ce am cladit, tot ce suntem, tot ceea ce speram sa cladim, prinde contur chiar in acest moment. Impreuna de-acum ne da garantia lui impreuna de maine. Siguranta si confortul ca am mai trecut impreuna si in alte dati, prin experiente similare, si am iesit basma curata. Impreuna ne tinem de mana cand mergem sa contractam DJ-ul. Impreuna gustam mancarea care o sa fie deliciu culinar pentru dragii nostri. Impreuna mergem sa povestim cu cel care va fura momente si le transpune in cadre de neuitat in care vom fi tot impreuna. Impreuna alegem simbolul rotund al legaturii noastre. Impreuna mergem sa inregistram acte si sa facem poze. Impreuna alegem design-ul, florile si invitatiile. Impreuna stam in fata lumii si ne declaram iubirea.

Impreuna ,zambind. Sau incruntati. Dar impreuna.

“E important procesul acesta dinainte. Daca esti atent, se prefigureaza foarte multe aspecte ale vietii de cuplu de dupa.”

Ca atare, e asa cum e. Autentic si real si al naibii de frumos. Nu mi-as dori sa fie in nici un moment altfel. 

Impreuna= Noi!

N-as scrie povestea asta altfel decat ……

 

“I was born in 1943 but I feel like 20”- Povesti despre noi cu oamenii de langa noi

Pe strazile din Ierusalim, e usor sa te fure mireasma imbietoare de mistic amestecata cu culorile celor care vin de peste tot, sa inteleaga despre capitala Israelului. Ne-am pierdut si noi aseara, fara un scop anume. Ne-am propus sa fim turisti  acasa:).

Am colindat, am cascat gura, am admirat, ne-am crucit, am intors capete, dar cel mai mult am zambit. Zambind si usor obositi am intrat intr-un magazin de bijuterii. Ierusalimul e plin de designeri care creeaza lucruri absolut fabuloase. De fapt Israelul e plin de oameni talentati, pasionati, care se exprima in forme atat de inedite, de simple pline de frumos. Cautam inele( prietenii stiu de ce).Domnul care ne-a primit initial nu mi-a placut, vorbea cu noi si in acelasi timp mesteca ceva. Politicos din cale afara, amabil, serviabil dar nu mi-au placut urmele de alune de pe buzele lui. M-am indreptat spre bijuterii si dupa un timp, a intrat in vorba cu noi. Mai mult cu partea masculina a cuplului deoarece ebraica mea este la un nivel dar nu la nivel de academic, da? A scos tavite cu inele si a inceput sa vorbeasca despre una, despre alta. Cum barbatii care nu simt sa-si puna verighete mai bine sa nu-i obligi si cum nu conteaza daca o au sau nu pe deget, ca daca vor sa faca lucruri traznite fac oricum si cate si mai cate alte lucruri care l-au facut pe al meu sot sa zambeasca.

 

” Acum sunteti impreuna, sunteti doi, o sa le faceti pe toate impreuna, muncind. Stii cat de bine se simte asta?”

 Eu ascultam. Domnul arata de 50 si-un pic. Am aflat ca are 72 si se simte ca la 20.

M-a intrebat cum ma cheama iar eu am raspuns, usor incurcata: Hannah. El a zambit si a zis: “dar care e numele care ti l-au dat la nastere?”. Iar eu am raspuns: “Roxana”. A zambit iar si a inceput sa vorbeasca cu Tal. Vorbea bland, cald, explicandu-i despre mine si despre ce spune numele meu despre mine. Mi-a facut un portret de o acuratete rara, clar, argumentat, ca si cum ar fi fost langa mine in ultimii 32 ani si ar fi  facut un rezumat a cine sunt. Tal a amutit iar acum mi-a venit mie randul sa zambesc. Am inteles tot ce-a zis dar l-am lasat pe Tal sa-mi traduca. A mai sporovait pret de cateva clipe cu Tal, portretizandu-l si pe el si ne-am vazut de ale noastre.

Am ramas cu un sentiment de bine dar intr-o forma in care nu se poate descrie. Un sentiment de apropiere stranie cu un om pe care l-am vazut prima oara, o data, pe o strada mistica din Ierusalim, dar care ma stia atat de bine. Uimire amestecata cu teama ca as putea fi ca o carte deschisa. Nu sunt.

Dar domnul acela e de-a dreptul special. Am ramas cu zambetul lui, plin de optimism cand mi-a spus: ” I was born in 1943 but I feel like I am 20″. Despre puterea interioara, despre echilibru, despre viata e frumoasa oricand daca stii sa o traiesti si sa te bucuri de ea, despre ce mult inseamna forta socialului si cum coruperea poate sa fie si pozitiva, despre a zambi si a fi atent la oameni, de a te bucura cu ei, de a fi cu ei, sincer si neinteresat. Despre asta mi-a vorbit mie zambetul lui si ochii care ii saltau in cap de bucurie, chiar ca la 20 Ani.

Am sa ma intorc la el de fiecare data cand o sa-mi fie teama sa intru in vorba cu necunoscuti(ca asa m-au invatat acasa), de fiecare data cand am sa uit ca oamenii sunt frumosi, trebuie sa stii sa-i vezi frumosi, de fiecare data cand am sa judec dupa coperti, si nu dupa randurile scrise in interiorul paginilor, de fiecare data cand socialul o sa aiba puterea sa ma corupa negativ. Bunatatea inspira. Caldura hraneste. Teama separa si intristeaza.

Daca veniti aici, cand veniti aici, sa stiti ca oamenii sunt calzi si prietenosi si intra in vorba cu voi si va spun povesti despre voi, pentru ca ei sunt atenti la oameni si nu la exteriorul lor.

N-am cumparat nimic material de la el dar el mi-a daruit atat de mult.

“She is a good woman…”

Proiecte muncite

A trecut. Acum respiram.

Ne uitam una la alta si din ochi ne intelegem. “A fost bine” ne spunem. In tacere. Am invatat sa comunicam dincolo de cuvinte. Zambim pe furis si asteptam un feed-back. Cand vine momentul, ne tinem de mana, ca atunci cand asteptam un verdict. Ni se confirma ca a fost bine, mai bine decat ne asteptam sa fie perceput. Am inchis cercul.

Rasuflam. Tragem aer, ne desenam inimi si zambim, incercand sa nu ne aratam bucuria inca. Notam feed-back, cascam ochii si ne destupam urechile, sa mai prindem si alte idei despre cum am putea sa facem mai bine pe viitor, ascultand greselile celorlalti.

Dar ne bucuram. E bucuria unui proiect muncit si asudat in care ne-am confruntat cu cele mai adanci si negre profunzimi ale noastre, ca sa atingem performanta. Ne-am contrazis, ne-am certat, ne-am impacat, ne-am pus iar mintea la contributie, ne-am deconstruit, demolat si construit de atat de multe ori, incat ne era teama de ce va fi. Si iata, ca a fost bine. Nu stiu daca puteam sa facem sa fie mai bine decat a fost. Probabil ca da, pentru azi insa, a fost asa cum trebuia sa fie.  E clar, ca mai avem cale lunga.

Insa astazi, sunt mandra ca am facut echipa cu un profesionist, unul din aceia pe care oricine si-i i-ar dori in preajma.

Ne ramane bucuria si mandria unui lucru bine facut. Am invatat din experienta asta mai mult decat dintr-o mie de altfel de experiente. Am invatat ca mai presus de toate suntem oameni si umane, ca e ok sa ne paruim daca stim cum sa ne aducem inapoi pe calea de a construi, am invatat ca lucrurile cu adevarat bune se fac cu munca multa, ca munca si efortul sustinut se simt, se vad si este apreciat( al nostru a fost apreciat), am invatat ca daca n-am lucra impreuna porbabil am lucra separat pentru ca nivelul asteptarilor noastre si modul in care ne raportam la “bine” sau mai exact ” sa fie bine”, pentru noi are dimensiune de dincolo de inaltul cerului si inseamna pregatire, informare, creatie, dincolo de banal si comun.

Maine e o alta zi dar azi sunt mega-proud.

Bravo Diana.:)

Zambet  mare dupa zile multe de studiu.  E asa de bine cand efortul e inteles si apreciat. Ihaaaaaaaaa:):):):):):):):):)

Bunica Stanca

Îmi e dor de vremea când lucrurile erau simple, oamenii frumoși și nealterați. Când nu erau atât de multe blocuri și atât de puțini copaci, când era atât zâmbet în jur încât părea ciudat să vezi pe cineva încruntat. Mi-e dor să alerg prin poieni și să suflu în păpădie. Să urc drumul către casa bunicilor și să dau bună-ziua tuturor celor care șușoteau: e fata lui Sandu. Să alerg prin livada de cireși și să culeg inimă de porumbel și să mă înfrupt acolo, în cireș. Să iau cobilița de apă pe umeri și să o fac pe bunica să fie mândră de mine : Doamne, câtă iubire se putea ascunde în ochii ei. Îmi e dor de bunica și de simplitatea trăirilor ei și cum lupta ea pentru mine și mă făcea să mă simt specială chiar dacă toți ceilalți mă izgoneau. Mi-e dor de un dud în care mă cățăram și-i dădeam palpitații bunicului. Mi-e dor de mirosul de mămăligă și lapte proaspăt muls și de masa rotundă cu scaune mici. Mi-e dor de poveștile cu urși  cu care adormeam când îmi era urât, cuibarită la sânul ei. Mi-e dor să-i aud vocea cum spunea atunci când ploua torențial: “iartă-ne Doamne că păcătoși mai suntem”. Mi-e dor de ochii ei și de bunătatea din ei, de mâinile ei atât de albe și atât de moi și calde. Să o privesc cum face brânza și să aștept cu înfrigurare momentul în care să mă cheme să-mi dea o bucată de caș încă neînchegată. Mi-e dor să o văd cum alege cele mai bune ouă și le pune deoparte pentru Sandu, să aibă pentru fată. Cum mă trimitea în grădină, să iau cele mai bune pere, de-acolo din părul din spate. Cum mă speriam și începeam să țip din somn : mamaieeeee, și ea venea de parcă avea puteri magice, imediat apărea lângă patul meu. Mi-e dor să mai certe pe cineva care nu se poartă frumos cu mine, și să zică: ea e copil. Îmi e atât de dor de ea, să o mai îmbrățișez o dată și să îi mulțumesc acum pentru toate lecțiile pe care le-am învățat de la ea, fără ca ea să facă eforturi să le predea. Și pentru toată iubirea pe care am simțit-o, care mă însoțește și azi, ca una din cele mai de preț comori a cine am fost, cine sunt și cine voi fi.  Bunica m-a învățat să iubesc.

Mi-e dor să-i aud vocea cum mă cauta: a văzut-o cineva pe Ana? Anaaaaaa.

Chiar așa, a văzut-o cineva pe Ana?

Azi am în jur doar oameni mari. Mari și mici.

Îmi e atât de dor.