Mormantul imparatului mi s-a parut mult spatiu irosit pentru frica prosteasca a omului de a nu fi uitat. Camere intregi goale si reci, cu cufare imense pline de aur, cu marmura si  haine. Andy ne-a explicat ca nu e bine sa petrecem prea mult timp in locurile incarcate puternic cu energie Ying si daca aduci in casa ta prea mult Ying nu-ti va fi bine. . Cand am intrat, ne-a oprit de-a pasi printr-o poarta, ce se spune ca face trecerea catre taramul celalalt. La iesire, am avut un ritual cu cuvinte mormaite in chineza pentru ca spiritul imparatului betiv sa nu ne urmeze in lumea vie. Eu m-am amuzat foarte, Tal pe de alta parte….

Drumul cu serpentine, Andy cu povestile lui cu aroma de jad, feng-shui si ying si yang, restaurantul cu masa rotativa unde atat eu cat si Tal, am fost de parere ca am mancat cea mai buna mancare de cand suntem aici si iata-ne ajunsi. Marele Zid Chinezesc. Aproape ca nici nu pot pronunta.  Si totusi, azi am urcat pe Marele Zid Chinezesc. Construit pe principii feng-shui, ceea ce a determinat in 1949  alegerea Beijing-ului capitala Chinei de catre Mao, Marele Zid e construit respectand principiile feng-shui care spun ca Feng=wind( the flow of air) si Shui= Water =How to choose a position with proper wind with proper water.”Beijing was chose because it had the proper wind with the proper water.” Great Wall is located on a huge mountain. The mountain can stop in winter times the strong wind. In summer enough fresh air, but on the Mongolian side the air is dry.Mountain without trees can give enough rain falls.”  E impunator. Respect si mutenie. Asta e primul lucru pe care-l sesizezi.  Ramai mut. E mare de lung. Am ales portiunea de zid de la Mutiyanu, care este la 90 km distanta de Beijing.  Din Beijing, ai trei optiuni de a urca pe marele zid prin trei locuri diferite : Badaling situat la 70 km de Beijing si care e asaltat de turisti, Mutianyu situat la 90 km de Beijing, portiune din zid ce a fost imbunatatita pentru a devia traficul de turisti de la Badaling, optiune pe care de altfel am si ales-o datorita toboganului de coborare de sus, de pe zid si ultima portiune, Simatai, care este cea mai retrasa si cea mai autentica parte din Marele Zid, situata la 110 km de Beijing.

Am auzit despre comercialul din portiunile de zid imbunatatite pentru traficul turistic. Am auzit ca daca incerci sa mergi pe cont propriu, fara sa ai un tur contractat, risti sa fii tras pe sfoara de soferii autobuzelor ce lucreaza mana in mana cu soferii de taxi, soferi de autobuze care vor opri la un moment dat, in mijlocul lui nicaieri si vor incerca sa te dea jos, pentru a te obliga sa iei unui din taxiurile ce urmaresc autobuzul, am auzit toate povestile ce nu se citesc in National Geographic. si am citit si concluzia NG cum ca zidul are ca scop doar atragerea de vizitatori. Pai, ce alt scop ar putea sa aiba?

Oricum ar fi, oricate parti ar fi fost refacute pentru a permite accesul publicului, Zidul isi pastreaza din farmec si nu poti ignora unde te afli.  Am fost atat de prezenta in fiecare pas pe care l-am facut incat cateva ore mai tarziu cand scriu despre ziua de azi, imi dau seama ca desi as vrea sa vorbesc despre senzatii de inegalat si sentimente ce m-au urmarit cand am pasit pe zid, adevarul e ca n-am simtit niciun fel de senzatii, am fost doar foarte fericita ca am impartasit minunea aceasta cu el. Cred ca la un anumit nivel a fost coplesitor si reconfortant in egala masura sa inteleg ca traiesc experiente foarte frumoase la care candva nici nu indrazneam a visa. Deunazi m-as fi intristat daca as fi cautat in minte senzatii, ganduri, emotii de la inceputul a ceva atat de special si n-as fi gasit nimic. Acum inteleg ca eram mult prea prezenta in experienta mea ca sa adun alte ganduri, alte emotii decat cele pe care le-am simtit. Si pe care le gasesc acum coplesitoare si atat de minunate. Am avut parte de o zi insorita si nu friguroasa, si fara prea multa agitatie. Pe ici pe colo, cate un cuplu sau cate-un grupulet facand milioane de poze cum de altfel am facut si noi din toate unghiurile, pe toate scarile, prin toate ferestruicile. N-ai cum sa nu-l simti, n-ai cum sa nu auzi vuietul muntilor si sa nu vibreze cu tine sufletele acelea care au fost sacrificate in constructia lui. Fac pas cu pas si sunt muta de uimire. Rad si ma bucur, si ma mai intorc sa-l caut cu privirea cand ramane in urma sau il strig sa ma astepte cand o ia la trap.
Ne-a insotit in acest tur o familie din India, din care cuplul si copilul locuiau in Rusia iar celalalt, fratele avea o afacere in Hong Kong. O familie draguta cu un copil plin de energie. Am privit muntii de sus, am privit in zare la linia zidului ce serpuieste si gandurile imi sunt amestecate cu atat de multe lucruri. Partea mai putin placuta in tururi este ca esti mereu inconjurat de altii si nu apuci sa te auzi. Nu m-am auzit CLAR dar auzeam un zambet interior puternic ce rasuna si de fiecare data cand priveam la orizont ziceam si un multumesc. Marele Zid e mare 7000 de km de zid, nu apuci sa-l cuprinzi cu privirea. Am avut noroc de o zi cu soare si de putini vizitatori. Nu ne-am ingramadit pe scari si au fost placute momentele de respiro cu momentele de exaltare  privind mereu la minunea ce se desfasura in fata noastra. Muntii s-au vazut foarte clar, o adunare de batrani stancosi ce-au fost martori la sacrificiul celor 300000 vieti pierdute pentru construirea Marelui Zid. Stii cum e sa urci, sa-l imbratisezi ca pe-un vechi prieten, asteptand sa-ti sopteasca ceva din istoria atat de zbuciumata la care a fost martor? Stii?  Stii ca au inceput constructia lui in sec.VII i.HR si ca de-abia in anul 221-210 i.Hr, in timpul dinastiei Qin, Qinshi Huangdi i-a dat caracterul gargantuesc? Senzatia de a urca pe una dintre cele mai impunatoare constructii facute de mana omului este absolut fabuloasa. Tal e fericit si linistit, contempla si urca. Nu vorbeste mult dar stiu ca si pentru el inseamna mult. Din toate partile oriunde privesti, suntem inconjurati de munti. Ma tot uit si tot parca nu-mi vine sa cred ca sunt aici. Zambesc mult, in suflet si pe chip. Si el zambeste cu mine. E atent si ma tine de mana, coboram uneori in tacere fara sa avem nevoie de cuvinte si alteori facand comentarii la adresa familiei ce ne insoteste sau pur si simplu la cat de grandios e totul.  E soare si bine si multumim de nenumarate ori pentru vremea frumoasa de azi. Daca ar fi fost ceata, daca ar fi nins, cred ca povestea mea ar fi sunat acum putin diferit.  Il salutam tinandu-ne de mana, il imbratisam pe final si facem pas cu pas inapoi. Si alte cateva zeci de poze, temandu-ne sa nu fi ratat vreun unghi.  Coboram pe un tobogan cu o masinarie foarte ingenioasa ce face deliciul celor ce aleg traseul A de urcat cu telescaunul si de coborat cu chute pe tobogan. Toboganul are curbe multe si indicatoare din loc in loc cu Slow Down si cate un gardian la fiecare portiune mai periculoasa. Si camere de supraveghere. Ne-a costat 80 yuan in plus fata de costul turului insa a meritat. Coborarea pentru mine a fost cu nabadai deoarece masinaria mea refuza sa coboare. Insa all in all, adrenalina si fericire maxima. Jos, doi batrani imbracati in samurai ce ne-au luat pe sus sa facem poze.  La baza, aproape de Ticket Office, toata lumea incearca sa-ti vanda ceva. Unii reusesc, altii mai putin norocosi, te roaga pana devin agasanti. Ne amuzam, cumparam cate ceva si ne indreptam spre masina ce ne va duce inapoi in Beijing pentru o noua zi. Cu alte povesti si alte ganduri.
20′decembrie 2011, ziua in care eu si iubitul meu am urcat pe Marele Zid Chinezesc.

Sunt implicata in multe grupuri, care mai de care mai variate si diferite, cu femei si barbati, doar cu femei, cu oameni care fac conventii sociale si aleg sa traiasca intr-un anume fel. E lucru stiut ca mie imi plac oamenii inteligenti. In majoritatea grupurilor sunt inconjurata de oameni inteligenti. Insa nu evit in totalitate compania prostilor deoarece urmaresc experimente sociale si in general, ii provoc peste nivelul lor si observ limbaj non-verbal, exprimare verbala modificata pe baza de stres. De altfel studiindu-i pe prosti, am invatat sa citesc oamenii din semne, stiu atunci cand cineva minte, din intonatie, privire si un gest al mainii. Mai sunt cei foarte dibace la care trebuie sa fii atent, acestia transpira desi te privesc in ochi sau le tremura mana aproape insesizabil. Cei care sunt bolnavi si care mint ca altfel nu stiu ei a fi. Si cei care mint, pentru ca isi cauta public. Recunosc si complicitatea ce exista in jocul acela al privirilor. Il stiti? Schimbul de priviri cand trebuie sa faci ceva ce nu tocmai iti convine, sau atunci cand ai o relatie atat de apropiata cu cineva incat  nu-i nevoie de cuvinte. Si aici e nevoie de maiestrie… Dar mai ales, stiu cand oamenii nu spun. Nu spun lucruri care ar trebui spuse si aleg tacerea ca o forma de revolta, unica forma de manifestare, nestiinta, mecanism de aparare. Ma amuza si ma intriga in egala masura. Oamenii sunt predictibili, am mai spus asta.

Intr-o zi, alegem sau suntem obligati sa nu spunem. Pe mine ma intereseaza situatiile in care alegem sa nu spunem, in special celor dragi din jurul nostru. Nu spunem ca sa protejam? Ca sa nu stricam?  Nu e autenticitatea relatiei modificata daca aleg  sa tac atunci cand ar trebui sa vorbesc? Eu am anumite idei  dar sunt curioasa.

Am auzit deunazi din partea unor oameni dragi mie, la mult timp dupa ce un eveniment s-a intamplat: ” M-a deranjat ca ai spus asta atunci” sau ” Nu ti-am zis atunci nimic dar chiar m-a deranjat”.  Pot eu stii ce se intampla in mintea ta, fie tu si prieten drag si apropiat? Daca nu-mi spui, de unde as putea invata care iti sunt punctele vulnerabile pe care din respect n-as vrea sa ti le ating? Daca tu nu-ti poti asuma, de ce ma invinuiesti atunci?

Lucrurile pe care nu le spunem, ne indeparteaza pas cu pas. Relatiile interpersonale, relatiile autentice ce presupun acceptare si integrare a aspectelor ce nu-ti plac atat de mult in celalalt, pentru ca le regasesti in tine si de fapt ti le refuzi tie, nu se creaza pe tacere. Se creaza pe comunicare fie ea si neplacuta.  Comunicarea care te invata in timp cum sa te raportezi mai bine la relatie si la individ.Nu spunem din teama de a nu rani, din teama de a nu ne lua prea mult in serios, nu spunem pentru a nu ne asuma si nu spunem ca nu stim ca e important sa spunem.

Pe tine ce te face sa nu spui? Tu, cate minciuni ai spus astazi?

Dupa ce cu cateva zile inainte, iubitul meu ma surprinde cu vestea calatoriei in China, veste ce m-a dat peste cap, la propriu, incercand cu disperare sa rezolv toate sarcinile de birou, pentru a avea o vacanta mai mult decat linistita, departe de toti, ma gasesc in data de 15 decembrie cu o misiune imposibila: sa fac fata la toate intalnirile stabilite din zi, aranjamente de lasat totul in regula si bagaje pe final de zi .Am alergat de dimineata pana seara, dintr-o intalnire in alta, raspunzand la telefoane si avand conferinte in masina, cerand indicatii sau dand indicatii, a doua zi mi se parea atat de departe si de neintamplat.
Drumul spre China a inceput din Istanbul. Am avut acolo o escala de 12 ore numai buna de explorat prin Istanbul, prin Grand Bazar in incercarea nereusita de a gasi un inel cu influente orientale care sa-mi sopteasca “ia-ma acasa”. Ploaia ne-a stavilit elanul de a explora, astfel incat am ajuns pana la Blue Mosque, am vazut alte zeci de moschee pe drum insa nimic altceva din recomandarile incluse in leafletul pe care l-am luat de la Tourist Information de la  aeroport. In Blue Mosque am intrat dupa ce ne-a plouat sanatos in incercarea de a ne ascunde sub doua umbrele luate probabil la suprapret. Rece si mare, insa cu mozaicuri maiastre, cu bancute din lemn la nivelul solului pe langa stalpii giganti unde te poti aseza si investiga relatia ta cu divinitatea, cu oameni curiosi, musulmani sau nu, am plecat goniti de mirosul de picioare si de podeaua rece si umeda. Mai avem cateva ore de colindat si vremea nu ne e prielnica. Ne bucuram totusi, ploaia s-a mai domolit si trecem dintr-un magazin in altul, ne peirdem pe strazi in multime, cautand locuri numa’ bune de descoperit.Inevitabil ajungem iar la Grand Bazaar unde dupa cateva incercari nereusite de a achizitiona ceva articole, renuntam si ne pierdem pe stradute. Multi oameni pe strazi in ciuda ploii, orasul e animat, toata lumea vrea sa iti vanda ceva sau sa te cheme sa maninci undeva. Usor agresivi insa zambesc. Atunci cand refuzi oferta lor si le zambesti, iti multumesc pentru zambet. Barbatii sunt flamanzi si te dezbraca din priviri. Acum inteleg de ce mi-au zis ca Istanbul nu e pentru toata lumea si ca unii il gasesc incredibil de frumos iar altii incredibil de obositor. Zborul de noape a fost luuung si obositor. Prea lung si prea obositor.  Turkish Airlines au servicii de calitate. Atenti si serviabili, zambesc mult, m-am simtit safe. Intotdeauna cand zbor ma gandesc ca daca e sa seprabuseasca avionul, macar sa fii cu oameni de calitate. E important cu ce oameni iti imparti viata insa e la fel de important langa cine mori. 

Am ajuns in Beijing la ora 16, ora locala. Agitat si cu mult mai mare decat orice alt aeroport am experimentat, aeroportul din Beijing mi-dat impresia unei porti gigantice catre lumea asiatica, in care oameni vin si pleaca, unii stau si privesc, toata lumea incearca sa faca o afacere. Gigantic cu multe semne de exclamare. Tal e entuziasmat ca la un ghiseu al unei banci unde a vrut sa schimbe bani, i s-a atras atentia ca va plati comision si l-au trimis la alta banca ce nu percepe comision. Cu oameni multi langa noi, entuziasti, cu bani in buzunar, obositi foarte………..
Din categoria suntem nebuni si nu ne tratam, am plecat de la aeroport cu un taxi pirat, am negociat pretul si am intrat brusc in lumea in care nu exista niciun pret de necombatut,  un chinez repezit care a incalcat toate regulile de circulatie pe care eu le cunosc dar care ne-a adus la hotel cu mult inaintea oricarui taxi.
Hotelul e la 10 minute mers de Orasul Interzis si de Piata Tiananmen, personalul nu e cel mai primitor iar engleza pe care o vorbesc lasa mult de dorit. Dar suntem ingaduitori. Days Inn Forbidden City, camera 1003, am luat-o in primire usor dupa ora 18.30. Dupa toate aranjamentele, instalati in camera, dus si impresii, ne-am incumetat sa cercetam imprejurimile. Ne-am oprit intr-un loc sa mancam, pentru ca nu pot sa-l numesc altfel, unde mancarea a fost buna iar nivelul de intelegere pe masura: ei vorbeau in limba lor, noi in limba noastra. Dupa o supa de noodle cu soia, un pui kung pao si dumplings, suntem gata sa cucerim orasul. Prima impresie pe care am avut-o e ca sunt necivilizati, ca personaje stradale necizelate pe care te-ai astepta sa le intalnesti intamplator, insa realitatea este ca le intalnesti la tot pasul. Scuipa, ragaie, se bas in acelasi timp in care maninca. Sunt galagiosi si agasanti, preturile sunt ridicate uneori cu pana la de 10 ori valoarea reala, n-au pic de gust la imbracaminte si sunt per ansamblu cea mai urata natie de oameni ce mi-a fost dat sa vad. Nu vorbesc engleza si dintr-o spelunca aproape ca ne-au aruncat afara ca am avut indrazneala sa intrebam de meniu in limba engleza. Am dat peste un food festival chiar in mijlocul a ceea ce intuim ca este centrul orasului datorita numarului mare de magazine de firma, malluri, lumini atat de puternice care lumineaza de la reclame, ca ai impresia uneori ca esti in miez de zi. Imbietoare, bucati de sarpe pe bat ne sunt oferite de un chinez guraliv. Refuzam cu un zambet si inaintam. Descoperim alte bucati de carne de toate felurile, pentru toate  gusturile, carne de caine, penis de oaie, banane confiate, pachetele cu legume, caluti de mare in tepusa alaturi de scorpioni, tarantule si gandaci, centipezi, piele de sarpe este oferta pe care ti-o pun la dispozitie localnicii. Ne  ingretosam pana peste poate si ne continuam drumul. Ne tepuieste un chinez mic care incearca sa ne ia 15 yeni pentru fiecare din cele 4 banane confiate de ni le-a pus pe tava si pana la finalul serii nu putem scapa de sentimentul ca suntem trasi pe sfoara. Agitatie mare si turisti multi, foarte multi chinezi. E o lume total diferita pentru noi, incercam sa observam mai mult si sa judecam mai putin. Partea aceasta a orasului, unde suntem noi  e impodobita usor, nu la fel de mult precum am vazut in alte locuri in aceeasi perioada a anului, insa probabil are mare legatura cu faptul ca ei nu sarbatoresc Craciunul.
Se poarta Mos Craciunii din hartie aplicati pe geamuri. Brazii care nu sunt brazi insa sunt dibuit aranjati cu schele metalice ce dau impresia de braduti, in lumini atragatoare.

Se face frig si maine e o noua zi, lasam Beijing-ul sa doarma si mergem sa visam si noi la experienta ce ni se deschide. Noapte buna China.

De dragostea lui fata de carti si de polemicile cu argumente stiintifice din care eu mereu ieseam zicand: “woww, serios? ” gandindu-ma cat de destept e. Mi-e dor de mâna care ma tinea cand traversam strada sau cand ma prezenta consatenilor si zicea asa cu cea mai mare mandrie: “asta e fata mea”iar eu simteam ca sunt cea mai importanta din univers. Mi-e dor de el sa-l vad fericit si razand si lipsit de griji. Prea multe griji. Mi-e dor de umerii lui pe care ma cataram si vedeam lumea de la inaltime. Nu stiu cand tata a devenit comun si am inceput sa-l iau ” for granted”. N-am mai intrat in polemici si prea putin mai vad lumea de pe umerii lui.

Crescut intr-un sat de munte,  ce mi-a devenit ulterior leagan al copilariei, tata e un barbat mandru. Are ochii verzi si mi-aduc aminte de el cu o mustata groasa, pe care si-o aranja cu grija. Cu parul usor carliontat si des, e o prezenta placuta ca barbat. Pot intelege de ce l-a ales mama luand in calcul aspectele fizice asa cum pot intelege si de ce a ales-o el pe ea.  Am parinti frumosi.

Nu am stat prea mult sa ma gandesc la ce a fost diferit intre ei. Multe lucruri imi sunt neclare  despre tata, multe lucruri nu le stiu si multe nu vreau sa le stiu. Probabil ca e dorinta idealizata a copilului ce nu vrea sa creasca( cel putin in relatia cu parintii )  de a stii doar lucrurile bune. Ca atare, stiu bun despre el ca e talentat. E talentat la muzica si canta la fluier cum n-ati mai auzit. Scrie frumos. Creativ si caligrafic. Caligrafia lui m-a fascinat intotdeauna, am sperat sa-i mostenesc talentul.  M-a invatat sa nu ma las, sa ma lupt pentru lucrurile pe care le vreau, sa fiu dreapta si corecta. Ii place dreptatea. Ii place atat de tare incat uneori viziunile lui l-au indepartat de oamenii care il trisau. Am mostenit asta de la el, nu tin in preajma oameni care ma triseaza.  E descurcaret, poate rezolva aproape orice problema care are o rezolvare. E bun la matematica si geografie si mi-aduc aminte cum eram fascinata pe cand eram copil de cat de bine cunostea tot ce tinea de geografie si ce invidioasa eram ca mie problemele la matematica nu-mi ieseau asa de repede ca lui. E comunicativ si leaga repede relatii, intra in vorba usor cu oamenii si ajunge nu stiu cum intr-un timp relativ scurt, la a afla de la ei detalii legate de viata lor. Atunci cand rade, rade cu pofta si i se lumineaza toata fata. Si nu se lasa.  Daca are si parti rele? Multe si uneori de neexplicat pentru mine. Jumatate sunt din categoria “trebuie sa descopar” si cealalta jumatate “nu vreau sa stiu”.  Acelea nu-s de evocat.

Mi-e dor de tata si anul acesta am de gand sa-l regasesc. Vesel sau trist, mai bun sau mai rau, sa invat sa-l descopar mai mult pentru ce e, asa cum e.  Asa, cum si el ma iubeste pentru ca sunt fata tatalui meu.

“Vreau sa-ti multumesc din tot sufletul meu ca esti langa mine, ca esti prietena mea. Nu ai idee ce fericita sunt ca te am alaturi. Esti un om frumos si curat, un om cum rareori mai intalnesti.

Ce bine ca esti…:)”

In 2011 am invatat multe si am gresit multe. N-am fost buna prietena cu timpul si asta m-a tinut departe de prietenii mei, de cei care ma incarca cu de toate, m-a tinute departe de munte, de cantec, de chitara. in anul ce-a trecut am calatorit mult, am experimentat mult, am muncit mult.

Imi doresc de la 2012 sa invat sa pretuiesc mai bine timpul, sa devenim mai buni prieteni si sa reusesc sa fiu mai aproape de tot ce mi-a lipsit in acest an.

” Ma gandesc la tine si zambesc. Zambesc pentru ca imi dau seama ca nu te numeri printre cei care asteapta sa le aduca Anul Nou ceva. Zambesc, pentru ca realizez ca ai inteles de la viata, ceea ce probabil altii nu vor intelege niciodata. Ca anii ce vin ne aduc niste clipe trecatoare, ca viitorul de acum va fi candva un trecut trait, dar ca depinde doar de tine cum te raportezi la viata si la oameni, depinde de tine ce alegi sa-ti iei de la viata si cum alegi sa impodobesti camarile sufletului. Am vazut ca te ocupi de asta din plin: experimentezi, calatoresti, iubesti viata, oamenii, ineditul, originalitatea. Poti sa treci prin ploi si la sfarsit sa zambesti ca te poti bucura din nou de soare[...]. Vreau sa-ti multumesc pentru ca de multe ori ai fost modelul meu cand a fost vorba sa dau mana cu viata si sa rad din tot sufletul, indiferent de obstacole. Mi-ai fost ca un exemplu de “asa da “.”

Va doresc in anul care vine sa aveti in preajma, oameni care sa va reaminteasca ca sunt lucruri mai frumoase de trait si de impartasit decat orice satisfactie materiala. Sa va iubiti si sa daruiti iubire.

La multi ani 2012.

Muzica m-a chemat mereu si la momentul adevarului, prima cumpana din viata, desi eu alesesem limbi straine, am ajuns la Liceul de Arta din Buzau. M-am pregatit pentru examen 3 zile. Doamna Stefan m-a sustinut si a facut cu mine, solfegii si arpegii si mi-a recomandat ce piesa mi s-ar potrivi mai bine pe voce: 3 zile. Concuram cu candidati care se pregatisera un an intreg, facusera meditatii, stiau toate notele, repetau in salile adiacente salii de examen. Eu ii priveam linistita cu un soi de mirare, nu intelegeam ce-i face sa fie atat de nervosi. 3 zile repet, atat studiasem eu pentru acest examen. Cand am intrat in sala, erau 3 profesoare. Mi-au zambit si m-au intrebat de ce am venit: si le-am zis ca am venit sa cant. Apoi canta mi-au zis ele. “Si-ai Buzau Buzau. Cat e Siriul de mare, n-are ape curgatoare, si-ai Buzau Buzau…”. A urmat proba de ureche muzicala si de recunoastere a notelor si mi-au zis: multumim, te anuntam noi.

Am plecat linistita si dupa un timp, am fost anuntata ca am intrat.  Multi dintre elevii studiosi carora le facusem concurenta, nu intrasera.

M-am bucurat mult, nu stiu cum sa descriu forma aceea de fericire. Cred ca hedonica insa contopita intr-un final cu cea eudaimonica.

Liceul insa m-a facut sa pierd muzica din interior. Eram 26 fete in clasa si 3 baieti. Profesoara de canto era obisnuita cu sacose in care erau indesate chestii iar eu n-aveam posibilitati de chestii sau sacose. Tot ce aveam,  era talentul meu. Am lasat-o sa ma faca sa cred ca nu pot sa cant, ca n-am ce-mi trebuie, ca nu sunt indeajuns de buna si probabil nu voi fi niciodata. Nimic din ceea ce faceam nu-i placea. Repetam ore intregi pentru ca la sfarsit sa ma uit la ea si dintr-o simpla privire intelegeam ca nu e bine. Am lasat-o sa ucida muzica din mine si n-am mai vrut sa lupt. Am terminat Liceul de Arta insa n-am mai vrut sa aud de muzica.  Am refuzat ideea Conservatorului si am facut de toate: Limbi Straine, Litere, am incercat la Jurnalism si intr-un final am ajuns la cea de-a doua chemare a mea, care ma face sa lupt pentru oameni, sa schimb ceva. Nu m-am simtit acasa insa niciunde. Si muzica urla in mine. Cantam acasa si la petreceri cu prietenii si eram in continuare “mica vedeta”, dar parca era un hop peste care nu puteam trece, o  amaraciune despre care n-am vorbit niciodata.

Muzica e pentru mine aer, imi da viata, ma insufleteste, ma face sa vibrez, sa fiu fericita si sa transmit si sa rad si sa ma bucur . Si cel mai mult, ma face sa ma simt acasa. Mai mult decat oriunde.

M-am uitat la Stacy Francishttp://www.youtube.com/watch?v=1FbsmvXzMJY&feature=related de 10 ori si am plans de fiecare data pentru ca am lasat-o pe doamna Stan sa-mi ucida muzica din mine.

Atunci cand oamenii ucid oameni, ajung la inchisoare. Cand profesorii ucid pasiuni, ei unde ajung?

Iti multumesc Alexandra Furtuna si promit ca am sa te chem sa ma vezi pe scena

Intru in sala, obisnuita. Imi iau greutatile de 5 kg, mi le atasez de picioare si incep sa lucrez. Langa mine, un tricou galben vorbaret ma face sa intorc capul.

“Am si eu o prietena care are aparat”. Zambesc incurcata.” Dar al tau e mult mai dragut, aproape ca nici nu se vede”. Ea il are mult mai mare si vizibil  si il poarta de doi ani.” Eu zambesc in continuare incurcata.

“Da, eu am dat pe dintii astia din fata cat as fi dat pe toata gura,” continua. “Si ma duceam mereu cu banii in alta parte, mi-a dat mama bani de 4 ori sa platesc dintii, pana la urma i-a platit ea direct. Am primit un picior in gura, la club in sat. De la un jandarm. Ne-am batut acolo, l-am bagat pe unul de-al lor sub masa si cand au venit aia multi, m-au prins. Mi-au tras un pumn in burta si eu m-am aplecat si mi-au zis sa ma ridic. Si cand m-am ridicat, mi-a tras un bocanc in gura si asa mi-am pierdut dintii. Si mi-a spart si nasul atunci. Dar am mai primit alt pumn pe alta parte mai tarziu si s-a indreptat.”

Eu ascult cu un zambet amar in gand in timp ce il imi povesteste vivace. E vesel si impacat. Si ii rad ochii in cap.

Exercitiile pe care le face sunt atipice.Observ scaunul cu rotile langa el.

Il intreb : “Si acum, ce-ai patit?”

Se uita in jos la picioare: “Asta?”

“Da”, confirm eu.

E amarat si nu mai are zambet. Incearca sa disimuleze si-mi spune: “Am sarit in apa.” Pauza.

“Am sarit in apa si mi-am rupt gatul.”

Pai cum asa? intreb eu mirata. Ma aud gandind: cum naiba sa sari in apa si sa-ti rupi gatul?

“Am atins fundul. M-am indemnat cu un prieten. Si el a patit la fel dar el si-a revenit dupa 7 luni. Mie mi-au zis ca nu-mi mai revin. Sunt asa de 1 an si doua luni. Pana acum nu puteam sa ma misc deloc. Acum imi misc degetele de la maini.” Zambeste iar.

“-Doctorii i-au spus lui ca nu o sa mai mearga niciodata si el a mers dupa 7 luni. Si mie mi-au zis ca n-am sa mai merg…”

“-Ei, doctorii ucid sperante la noi. Nu sunt pregatiti sa faca ei fata vestilor proaste si le transmit intr-o forma in care ii sperie pe oameni. Tu trebuie sa crezi ca o sa te faci bine. Totul e din minte. Crede si fa-ti exercitiile. Eu vin aici de 3 ani”.

S-a uitat la mine mirat si a continuat sa munceasca. Am ramas pironita cu ochii afara gandindu-ma: prieten sau dusman atunci cand ma indemni sa-mi fac rau?

Ce-si face omul cu mana lui….

Andrei are 17 ani. Acum prieteni ii sunt caruciorul cu rotile si patul de spital.

mi-a fost frica. Majoritatea se tineau de cordelina care inconjura barca dar mie, nu stiu de ce nu-mi venea sa ma tin. Unora li s-a parut intens, mie asa si-asa, cred ca eu ma asteptam la un rafting de grad 4 sau chiar 5 , atunci sa fi auzit povesti despre cum am cazut toti in rau si cum de-abia ne-am urcat in barca…..Dincolo de toate mi-a placut. Mi-a placut si mai tare saritura de pe stanca fix in mijlocul raului, chiar daca mi-a fost frica tare, am reusit sa ma inving si am sarit. Apa a fost rece insa sentimentul
de dupa saritura, hell yeah ! Asa, sa revin la oameni.
Americanii ii recunosti oriunde te-ai duce. Sunt galagiosi, vorbesc tare si nu le pasa de restul lumii. Asa erau si dragutele acestea doua, o chinezoaica indesata si cealalta cu alura Statuii Libertatii insa cu niste ochi verzi minunati. Nu mi-a placut de ele la inceput. Radeau tare, vorbeau si mai tare si imi deranjau gandurile. La gratarul de dupa rafting insa am inceput sa vorbim. Chinezoaica ca o bata de sociabila. Cealalta insa dornica de a stii, de a cunoaste, cu un simt al self ironiei puternic pentru a diminua efectul unor boacane pe care sigur nevrand le-a cauzat, acel gen de self irony pe care il simti si pe care il au doar oamenii inteligenti. Aceia care se simt bine in pielea lor, care nu se iau atat de tare in serios si care reusesc sa destinda atmosfera. Am urmarit-o, mi-a placut personalitatea ei. Extrem de sociabila, pana am ajuns in Reyjkavik invitase aproape jumatate din oamenii din autobuz la beer venture. Unii au acceptat, altii nu, dar a fost modul in care a facut invitatiile, in care a zambit in fiecare situatie, in care a reusit sa aduca un zambet. Brazilianca atragea prin caldura si simplitate, genul acela de om care fara sa faca nimic te face sa te simti bine. Barbatasu, profesor de mate, nu mi-a facut nicio impresie. Spaniolii dornici sa petreaca, grecul prea important pentru restul lumii, londonezele doar cu una am apucat sa interactionez ce avea de gand sa calatoreasca timp de 2 ani, calda si modesta, cu un simt al fashion-ului cam prea warholic.:) Nepalezul, om simplu si neafectat, singura problema ca nu prea intelegeam cand vorbea dar altfel zambea mult. Cele doua din Latvia, nu mi-au spus nimic special, una era grasa si plina de ea pentru ca isi face internship-ul la hostel iar cealalta superficiala, aducea nitel cu Anne Heche. Iar eu, printre ei cu ochii mari si urechile ciulite. Simpla, cu gand de a vorbi cu toata lumea, deschisa insa nu pana peste poate. Mi-a placut sa observ oamenii. Stau mult in hol la hostel ca imi incarc aici bateria de la aparat, iPad-ul, telefonul si observ multi oameni. Suntem toti la fel si totusi toti diferiti. Toti cautam cele mai bune oferte, toti vrem sa mergem in cele mai interesante locuri, toti intrebam, toti suntem nerabdatori, toti am ajuns aici.m Suntem la fel nu..? Si totusi cat de diferiti. Imi place ca am redescoperit bucuria de a cunoaste oameni.